Căci totul se intamplă peste noapte.

Sculptează, pictează, fă din nou aia şi aia şi aia şi aia şi tot continuă să o faci.
Îşi repetase asta de când se trezise, de pe la 7 dimineaţa şi acum, în sală, alături de mult iubitele sculpturi, aflându'se printre şevatele şi alte ustensile, se simţea bine. Era ciudat să spună că este fericită, nu era fericită, dar îi plăcea senzaţia pe care-o avea în acel moment.
Purta nişte pantaloni scurţi, ştrampi negri, un triocu pe care scria o chestie în germană şi o geacă de piele, pe care o dăduse jos. Iar în picioare avea nişte bocanci şi părul buclat îi cădea jucăuş pe umerii micuţi.
Acolo, în faţa şevaletului şi cu pensula în mână părea...blândă. Părea inocentă, visătoare, gingasă, de parcă nu era în stare să facă ceva rău. Şi aşa şi era, dacă te gândeai bine, doar ca avea o mască rece, greu de dat jos.

Lena îşi trece limba peste buze şi îşi strâmbă nasul pictat cu negru, părea o pisică.

Pașii sprinteni dar totuși calculați ai lui Jun se făcură auziți prin corpul de arte plastice. Deși la prima vedere părea chiar atât de firav, și totuși chiar așa era, ducea cu mare grijă un tablou aproape cât dânsul de mare. Pictase un peisaj, ce de foarte mult timp lucrase la el, pusese foarte mult suflet în el iar acum urma să-l expună în Galeriile de Artă ale școlii. Brațele lui nu-l mai puteau ține prea mult, deși nu mai era mult de parcurs până la galerii, însă prefera să ia o scurtă pauză decât să se trezească cu cine știe ce minunație, la cât de neîndemânatic era.
Rezemă tabloul cu multă grijă de perete, chiar în unui fața atelier ce credea că la acea oră nu mai era nimeni. Se așeză în scurt timp turcește pe jos, inspiră și expiră lung apoi își închise ochii pentru a se relaxa. Dar nu trecuse mult, căci de felul său, nu avea stare așa că în doi timpi și trei mișcări, se ridică de jos și deschise silențios ușa de la atelier, ochii săi de un negru profund cercetând fiecare colțișor... însă imediat totul se opri asupra unei tinere. Un zâmbet i se învălui într-o secundă pe chipul albicios, un zâmbet plin de căldură și voioșie, însă nu pășea deloc înăuntru, prefera să o studieze pe fată de la depărtare, probabil așa avea să fie în apele ei decât în prezența altcuiva.

Începe să râdă gingaşă, cristalin, un râs dulce şi voios când îi cade pensula şi apoi, loveşte paharul cu apă, care ajunge şi el pe jos.
Se lasă pe vine şi clătinând încet din cap, le ridică şi le aşează pe masă, afişând un zâmbet mic şi finuţ, rar întâlnite pe buzele Lenei.
Îşi îndreaptă apoi privirea albastră, sclipitoare şi uşor jucăuşă de această dată, privind portretul mai abstract din faţa ei, ce încă nu îl terminase. Era, de fapt, "portretul" copilăriei ei , care sinceră să fie, nu fusese cea mai strălucită. O bucura totuşi să'l picteze, să'şi aducă aminte de unde venea şi să nu'şi i'a aere, ca altele când ajungeau cunoscute sau ceva asemănător.
Inspiră adânc, simţindu'se privită şi'şi întoarce privirea către „vinovat”. Oh, nu din nou el! Îşi arcuieşte o sprânceană, întrebându'l din priviri de ce se uita la ea şi în acelaşi timp, ucigându'l încet în mintea ei căci o văzuse...'slabă'.

Zâmbetul blând și chiar dulce nu-i dispăruse de pe buze. În aceste clipe parcă fu vrăjit de gingășia de care dăduse dovadă chiar în acea scurtă secundă în care pentru el ar fi putut-o revedea de mii de ori.. dar totul avea să se sfârșească atunci când ea simți că este privită de el. Deși ochii săi albaștri mai că-l ucideau, el însă nu se schimbă. Își păstră blândețea și căldura care o avea tot timpul, acea privire plăpândă în care-ți puteai da seama că nici măcar unei muște nu i-ar fi putut face rău.
Într-o oarecare măsură, îi păruse rău că îi stricase acel moment în care ea se simțea în largul său, firavă și delicată, așa cum era dânsa cu adevărat. Probabil acum ar fi vrut să-l fi strâns de gât, dar oricum nu ar fi văzut nimic rău în așa ceva. Totul era păstrat în sufletul său.
- I-ia-iartă-mă.. reuși să întregească cuvântul, dând agitat din mâini iar la cât de amețit era, nu văzu pe unde avea să pășească mai ales că dorea să plece din acel loc iar primul lucru ce avea să-l facă era o scurtă cunoștință cu podeaua rece.

- Încetează! Încetează în momentul ăsta să mă mai priveşti aşa ! ţipă deodată Lena la tânăr, privindu'l cu ochii mari, larg deschisi şi reci, indiferenţi, deşi se vedea o mică parte de gingăşie în ei.
Îl enerva toată bunătatea asta a lui, toată răbdarea şi toată drăgăleşenia de copil mic. Nu, nu o enerva. A enerva nu era termenul corect. Ci se temea. Se temea că o va molipsi şi pe ea, fiindcă tipul chiar era molipsitor şi într'un fel, toate aceste lucruri îi plăceau, deşi nu o arăta. Mai ştia şi că nu ar fi trebuit să ţipe la el, nu trebuia sa'l privească aşa, până la urmă bietul de le nu făcuse decât să o privească şi hai acum, să fin sinceri, cu nasul, mâinile şi fruneta pictate era amuzanta, părea firavă şi delicată, atrăgătoare, exact aşa cum era ea de fapt.
Îşi lasă privirea în jos şi începe să'şi muşte buzele, strângând puternic din ochii.

Când o auzi țipând parcă timpul se oprise în loc pentru el, nu dorea să o afecteze atât de tare faptul că doar o admira. Acum era ferm convins că toată acea latură dură pe care o afișa față de el, era ca un fel de barieră pentru a nu-i ajunge chiar din prima către latura sa delicată și blândă, probabil îi era frică de ceva, însă nu era sigur pe acest lucru. Cum ajunse pe jos la neatenția sa, își ridică iar chipul și o privi lung câteva clipe bune. Deși nu o făcea cu intenție, ochii săi emanau o inocență aparte.
- De ce țipi? Nu am făcut decât să te privesc.. murmură Jun pe un ton atât de gingaș ca de copil, mușcându-și la rândul său ușor buza inferioară și își umflă totodată obrajii. Desigur, pusese privirea în pământ pentru câteva momente căci nu știa cum ar fi trebuit de fapt cum să acționeze. Nu plânge, te rog! adăugă imediat când o văzu că strânsese din ochi, repezindu-se numai-decât în patru labe asemeni bebelușilor către ea.

Îl vedea cum se apropia de ea şi începuse să meargă cu spatele, deşi se încurca în propriile picioare. Îi mai auzise şi întrebarea şi ştia prea bine că el nu făcuse nimic să merite urletele ei, dar considera că era mai bine aşa.
- Taci din gură! Doar taci, eu nu plâng...şopteşte ultimele cuvinte şi simte cum îi fuge pământul de sub picioare. De fapt, se împiedicase de un scaun şi acum se ducea foarte încet spre podea.
Simte cum se loveşte puternic cu capul de ceva şi înjură lâng, muşcându'şi atât de buza inferioară încât îi dă sângele. Cum putea să devină o împiedicată? Cum putea, de fapt, să devină o împiedicată în faţa lui? Era atât de fraieră, atât de tâmpită şi tocmai asta începuse să'şi spună cu voce tare, în timp ce'şi ducea vârfurile degetelor la tâmplă, simţind un lichid vâscos apoi pe ele.
- Să nu mai mergi aşa, că doar din vina ta mi'am spart eu capul ! îi zice Lena apoi băiatului, întorcându'şi privirea de un albastru cald şi profund spre el, dar umezit. O durea şi îi dăduseră lacrimile şi nu mai ştia cum să le oprească.

De data asta o făcuse lată, de regulă era ”specialist” în a face gafe, însă de data asta nu credea că putea fi el în stare de așa ceva. Acum regretase enorm ceea ce făcuse, deși mintea îi spusese că nu făcuse nimic greșit, sufletul dimpotrivă.. susținea o bătălie, vina așezându-se imediat pentru inima lui. Valuri reci și calde îi treceau prin tot corpul.
Deși nu comentase absolut nimic la reproșurile fetei, crezându-le doar pe jumătate, el totuși sări imediat în ajutorul ei. Se observa clar că și ochii lui se umeziseră, se simțea jalnic în acea clipă, nu știa de unde să apuce totul. Acum cu siguranță avea să-l urască pentru această întâmplare, dar înăuntrul lui își repeta că totul va fi bine.
- Îmi pare rău, sincer.. îmi pare rău! spuse dintr-un suflet Jun, simțindu-se cum îi tremura vocea, acea voce gingașă de copilaș, acel regret se simți în notele sale.

- Taci, îi şopteşte şi încearcă să'i dea mâinile la o parte. Îşi priveşte degetele pătate de sânge şi oftează prelung. Nu trebuia să se simtă vinovat, nu era el de vină cu nimic ci ea, că era tâmpită şi împiedicată şi nu ştia să meargă şi ea, ca oamenii normali.
- Nu...nu...nu e vina ta, mormăie apoi şi îi evită privirea, rezemându'şi trupul, spatele mai exact de perete, în timp ce stătea pe podea.
Ura sentimentul ăsta, că cineva trebuie să o ajute sau că depindea în acel moment de el, dar adora, o înebunea sunetul vocii lui atât de inocente, acel regret blând, de parcă era un copil mic.

Când îi respinse ajutorul, nu mai dorea să insiste în acea clipă, doar înghiți în sec și se așeză în fund pe podeaua rece. Ochii încă îi erau ușor umeziți, obrajii umflați și începu sa se ”joace”, mai mult să o frământe, cu marginea materialului de la bluza pe care o purta.
- Ba e vina mea.. dacă nu mă furișam aici, nu aveau să se întâmple toate astea. își duse atunci mâinile pe chip, inspirând și expirând lung. Încă i se repetau toată acea scenă în mintea lui, ceea ce-l făcu să se strâmbe ușor, și chiar și așa.. strâmbându-se, și mai copil îl făcea.

- Ba nu e, tontule. Şi să nu te prind că plângi, băieţii nu plâng ! îl loveşte în umăr, dar nu tare încât să doară, ci mai mult "prieteneşte" . Era clar, ea nu ştia sa împace oamenii.
- Eu am căzut, tu decât ai facut să te prosteşti, nu m'ai împins...şi cădeam oricum, sunt împiedicata, dacă nu ţi'ai dat seama până acum. Aşa că încetează să mai chirăi, că nu vei rezolva nimic! îi zice pe un ton oarecum blând şi catifelat, draguţ parcă, nu rece şi răutăcios. Îl priveşte printre gene, continuând să'şi umezească buzele şi să le muşte, apoi îşi trece uşor mâna prin păr, simţind cum începea să o doare capul extrem de tare.
Nici nu ştia dacă era bine ce'i zisese şi nici nu avea idee dacă trebuia să zică asta şi cum arăta acum în ochii lui. Înghite în sec , întinzând lent mâna către a lui, îl prinde şi îl opreşte din joaca enervantă cu bluza.

Când îi auzi cuvintele, se opri brusc din ceea ce făcea, ca și când ar fi fost un ordin, nici el nu știa cum de făcuse asta, dar de regulă continua și tot continua ce avea de făcut până când avea să se plictisească.
Lui nu-i păsa cum era alții, cum erau alți băieți, insensibili și duri, el așa era.. o fire mai slabă, acel gen care se atașa rapid de cineva și care greu îi ieșea din suflet. Doar aprobă din cap la spusele fetei asemeni unui copilaș de cinci anișori și inspiră cât putu el de adânc, pentru a se calma.
- Nu vrei să te duc la cabinet? E aproape.. murmură la fel de gingaș ca la început, privind-o atent cu ochii săi mari cât două boabe de struguri.

- Nu, mergem acasă. Urăsc medicii, fiindcă ei...dar în acea clipă se opreşte. Se ridică, nedorind să'şi continue propoziţia. Voia, de fapt să spună că ura medicii căci ei nu'i acordaseră vreo şanşă când ajunsese la spital, lovită de'o maşină. Încă mai avea mici urme, mici cicatrici pe gât şi pe mâini de la acel accident.
Se ridică de pe jos , continuând să'l ţină de mână pe băiat şi aşteapta, oarecum răbdătoare, ca acesta să se ridice, în timp ce'l privea printre genele lungi şi fine, uşor blânda.

Jun Yeon se abținu de la orice comentariu când o auzi pe fată, nici el nu se dădu în vânt după medici dar când era vorba de așa ceva.. trebuia să o facă. Dar cine era el să-i impună Lenei să facă ceva? Nu vroia să se supere pe dânsul, așa că inspiră adânc ridicându-se imediat de jos.
Rămase totuși surprins că încă îl ținea de mână, ceea ce-l făcu să zâmbească în sinea lui.
- Atunci.. merg cu tine, nu te las singură! îi spuse pe un ton hotărât tânărul, fixând-o cu privirea sa profundă și blajină, fără să se urnească momentan din loc.

- Cum ai putea tu să faci aşa? Nu, nu, nici să nu încerci ! îşi dă ochii peste cap, de'a dreptul amuzată de vorbele lui şi clatină apoi încet din cap. Îşi i'a geanta, o pune repede pe umăr şi geaca de pe un cuier, apoi iese din atelier, căutându'şi cheile prin buzunarele blugilor pentru a închide atelierul.
Clipeşte de câteva ori şi îşi încearcă să ignore durerea ce'i străpădea fruntea, fiind uşor încruntată, timp în care lăsase baltă cautatul cheilor.
Totuşi, nu'i venea să creadă că tânărul acesta nu înceta o dată cu grijea asta faţă de ea, dar îi plăcea, o bucura să vadă că cineva totuşi ţinea la ea/

- De ce nu? De ce n-aș face-o? Dacă am zis că vin, păi vin! spuse pe același ton hotărât, pregătit să ignore alte câteva replici de-ale fetei ce urmau să vină, urnindu-se chiar atunci din loc. Nu-i mai păsa de tabloul său că mai trebuia expus sau alte lucruri de acest gen, acum îl preocupa starea Lenei.
Își căuta prin buzunarele gecii cheile și dădu peste ele, zâmbind chiar mulțumit. Se dădu mai aproape de fată, privind-o grijiliu și o luă delicat de braț pentru a o ști aproape de el și în caz de avea să se întâmple ceva, el să-i fi fost alături.

- Când ajungem acasă , îmi faci prăjitrui cu ciocolată şi ne vom uita la un film...nu ştiu ce film, dar vreau să mâncam brioşe. Şi le vei face tu, deodată ce eu sunt cea rănită şi nu prea pot să fac ceva...de fapt pot, dar nu vreau. Până la urmă, trebuie să mă asculţi ! Şiii....ai vrea să ne uităm la un film anume?
Începuse să vorbească mult şi pe un ton plăcut, oarecum calm, încercând să nu'şi facă nervi până când ajungeau la loc sigur, nu mai dorea alte răni. Şi'aşa nu putea merge drept pe stradă sau ceva asemănător. Surâde în sinea ei când acesta o i'a de braţ şi'şi coboară privirea către tânăr, trăgând aer adânc în piept.

- O dată și-o dată vei fi nevoită să înveți să gătești.. își țugui ușor buzele Jun Yeon, adoptând iar acel comportament copilăresc. Și nu-mi pasă ce film va fi, te poți decide în timp ce fac prăjiturile.. bine? o privi pe Lena cu căldura specifică lui, zâmbind dulce și chiar larg. Cel puțin era așa mulțumit că nu-l respingea, în sensul că nu acceptă sprijinul său și că se împotrivise când veni vorba în a o însoți până acasă.
O luă încet la pas, lăsând-o să iasă cu grijă din atelier apoi privi în stânga și în dreapta, pornind în următoarea clipă către ieșire fără să mai stea pe gânduri și mai ales să ajungă cât mai repede la domiciliu.

- Oh, şi dacă am să aleg o dramă, nu vei plânge? Că eu nu plâng la aşa ceva - Nu, deloc, deloc, deloc! îşi zicea Lena în minte, de'a dreptul sarcastică, căci ea plângea de fiecare dată la dramele de genul şi încă nu ştia de ce reacţiona aşa ciudat, dar o enerva la cume lucrul ăsta - Pluuus, nu trebuie să învăţ să gătesc atâta timp cât te am pe tine. Până la urmă, de ce crezi că te ţin cu mine în apartament? Că m'am ataşat de tine - ba aşa era, dar era o bună mincnoasa (nu ştia deloc să mintă ) ? Nu, ci fiindcă tu găteşti şi faci curat! Eşti perfect, Jun Yeon! îi zice vioaie Lena şi oftează, încruntându'se uşor. Avea impresia c'o să leşine în curând, parcă durerea de la cap punea stăpânire pe întreg trupul.

- Nu, nu plâng la drame... și stau cu tine în apartament pentru că altă opțiune nu ai, suntem colegi! îi răspunse calm, dar totuși chiar senin, ținând-o cu multă grijă pe Lena. O cercetă foarte atent cu privirea și observă că nu se simțea bine. Își strmbă ușor buzele, iar cum ieși pe poarta școlii, imediat se urcă alături de fată într-un taxi, spunându-i șoferului adresa.
- Imediat vom ajunge.. spuse pe un ton grijuliu Jun Yeon, inspirând foarte adânc și o strânse ușor de mână pe Lena.

- Eşti aşa tont şi fraier şi grijuliu şi eşti aşa de amuzant ! începe să râdă Lena, aşezându'şi capul pe genunchii lui, nici nu'i păsa de şofer sau ceva asemănător, ei îi era rău şi dorea să se faca bine şi punct. Asta însemna că era de orice în stare.
Îşi trece degetele peste fruntea roşie şi îşi ridica privirea către Jun Yeon, începând sa se joace cu mâna lui, în timp ce se uita din când în când ba la şoferul ce'o privea ciudat, ba pe fereastră şi încerca să ignore durerea aceea.

Jun Yeon clătină ușor din cap când o auzi, dar acea blândețe ce o emana tot timpul nu dispărea. O mângăia tare atent pe cap, ba chiar o și alinta în așa fel încât să uite complet de durere și să se relaxeze în acel drum spre casa lor, în mașină.
De regulă, nu mergea niciodată cu mașina, nu era învățat cu așa ceva, mereu mergea pe jos, căci i se părea mai potriviti decât a parcurge câțiva kilometri într-o ”cutie” pe patru roți. Timpul se scurgea destul de repede, ceea ce pe tânăr nu îl deranja, dar nici de calmat nu-l putea calma. De abia aștepta să ajungă acasă alături de Lena, să aibă grijă de ea, iar la final să ronțăie câte ceva dulce.
În scurt timp, șoferul opri în fața blocului în care ce-i doi își împărțeau căminul, așa că Jun Yeon plăti numai-decât transportul și o ajută cu multă grijă și atenție pe Lena să iasă din mașină, fără să o scape cumva din priviri.

- Pot să merg şi eu, să ştii ! Doar n'o să cad sau ceva şi nici beată nu sunt, decât îmi e puţin rău, dar pot merge! îi spune fata, dându'i la o parte mâinile şi încearcă să facă doi paşi de una singură, dar sfârşeşte oprindu'se brusc în loc. Închide ochii şi trage aer adânc în piept, încrucisându'şi ambele braţe la piept.
Ba avea nevoie de ajutor. Şi chiar părea neajutorată, aşa fără tocuri, scundă, cu părul buclat căzut pe spate şi ciufulit, ranită şi cu capul lăsat în jos, la fel şi privirea. Nu se gândea la ceva, dar nici nu zicea nimic şi nici nu mai schiţa un pas sau ceva asemănător.

- Degeaba vrei tu să-mi pari dură, dar se vede clar că ai nevoie de ajutor... iar eu n-am să te las! îi spuse băiatul cu acea blândețe specifică lui, ca mai apoi să-i înconjoare talia firava cu brațele sale. Nu de alta, dar o ajuta! Îi deschise cu grijă ușa de la intrare în clădire... partea proastă era că nu exista lift, așa că avea câteva etaje de urcat. Dar dacă era ceva, Lena se putea încredere întotdeauna în el.
După cum îi este și firea, ar ajuta pe oricine are nevoie chiar dacă nu-l mai întâlnise în viața lui și chiar dacă i-ar fi fost cel mai aprig inamic. Deși la felul său de-a fi.. nu prea avea parte de inamici. Ar fi fost imposibil!

- Dă'mi drumul, Jun Yeon ! ţipă atunci Lena la el, încruntându'se când îi simte braţele în jurul taliei subţiri. Oricum, dacă avea să o ducă în braţe, pe scări, ea era extrem de uşoară. Semăna cu un fulg de nea, aşa spuneau unii şi ei îi plăcea să se audă alintată aşa.
Mai ales, că acum, în braţele tânărului îşi muşca buza din cauza durerii şi a nervilor, îi venea să'i zboare două după cap lui Jun Yeon, dacă asta însemna că o lăsa în pace. Dar el era ambiţios şi încapăţânat, aşa ca e. Deci, slabe şanse sa'l facă să se răzgândească.
- Adică....mhmm, nu poţi să mă duci pe scări, până la ultimul etaj...începe pe un ton catifelat şi blând deodată, gândindu'se că poate o va lăsa să urce singură şi ea nu mai va avea sentimentul că depinde de el.